O preocupare constantă ce constituie, totodată, și o temere justificată a operatorilor economici este reprezentată de potențialele controale, de multe ori nelegale, exercitate din partea autorităților statului cu privire la activitatea pe care aceștia o desfășoară.
De cele mai multe ori, aceste controale se materializează fie în aplicarea unor sancțiuni contravenționale (sau/și complementare), fie prin emiterea unor acte (de pildă, procesul-verbal de constatare, decizii de impunere etc.) care pot afecta sau „amenința” bunul mers al societății.
Indiferent de prerogativele de control ale autorităților care exercită astfel de verificări (în domeniile vamal, financiar, agrar, privind relațiile de muncă, relațiile dintre profesionist și consumator sau siguranța alimentelor etc.) se pot diferenția două situații:
a) Constatarea presupuselor nereguli, sub forma unor contravenții, aplicându-se, astfel, o sancțiune contravențională – ce poate fi însoțită de o sancțiune complementară (cu titlu de exemplu: închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității agentului economic ș.a.m.d.);
b) Vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei juridice prin emiterea de către autorități a unor acte administrative, rezultate în urma diverselor tipuri de controale, fără a se aplica însă vreo sancțiune contravențională.
Această a doua ipoteză include, pe de o parte, așa-zisele cazuri tipice, față de care s-a conturat deja la nivel jurisprudențial o anumită practică în ceea ce privește suspendarea executării actelor administrative – spre exemplu, controalele efectuate de către organele fiscale, care se materializează în emiterea unor decizii de impunere, respectiv a unor rapoarte de inspecție fiscală finale sau a altor decizii de plată.
Pe de altă parte, mai există însă și acele situații nuanțate cum ar fi, de pildă, cazul în care echipa de control din cadrul unei autorități publice doar sesizează/identifică o anumită situație de fapt (defavorabilă operatorului economic) încheind, în acest sens, un proces verbal de constatare, fără a aplica vreo sancțiune la momentul efectuării verificărilor și fără a exista, neapărat, riscul emiterii ulterioare a unei eventuale decizii de plată.
O astfel de ipoteză ar putea fi aceea în care Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (A.N.S.V.S.A.), verificând o societate al cărei obiect de activitate constă, printre altele, în comercializarea fructelor și a legumelor, constată rezultate peste limita admisă în ceea ce privește concentrația de pesticide.
Un alt exemplu ar putea fi și controlul inopinat efectuat de către inspectorii vamali, finalizat cu emiterea unui proces-verbal de constatare, prin care organul de control constată că societatea verificată datorează accize pentru anumite bunuri comercializate (mai multe detalii: https://www.deaconu.legal/2023/12/28/suspendare-executare-act-administrativ-directia-regionala-vamala/).
Deși în ambele situații prezentate mai sus, la punctele a) și b), discutăm despre verificări efectuate de către organele de control ale statului, din punct de vedere juridic, atât în ceea ce privește contestarea actului emis (procesul verbal de contravenție sau un alt act administrativ vătămător), cât și operarea unei eventuale suspendări ale executării actului – demersul procedural, cadrul legal incident, respectiv competența instanțelor de judecată sunt diferite.
Incidența Ordonanței nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor
În cazul aplicării sancțiunilor contravenționale, calea de atac pe care o va aborda societatea va consta în formularea unei plângeri, potrivit art. 31 și următoarele din Ordonanța nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor – „împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.”
Competența teritorială și materială privind soluționarea unei astfel de acțiuni aparține, în mod alternativ, fie judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită pretinsa-contravenție ori a judecătoriei în a cărei rază teritorială își are sediul contravenientul.
Un aspect esențial în beneficiul contravenientului (operatorul economic), este faptul că formularea unei astfel de plângeri, ca regulă generală[1], suspendă de drept sancțiunea contravențională impusă prin procesul-verbal emis de către organele de control.
Altfel spus, pe durata procesului (până la rămânerea unei hotărâri definitive), sancțiunile contravenționale – principale sau complementare – dispuse împotriva societății, nu vor putea fi aplicate.
Or, acest lucru poate fi de o importanță majoră pentru persoana juridică vizată, mai ales sub aspectul sancțiunilor contravenționale complementare, cum ar fi: închiderea unității, retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv; desființarea anumitor lucrări sau suspendarea sau anularea avizului/acordului/autorizației de exercitare a activității.
Aceasta întrucât suspendarea poate reprezenta un real remediu pentru societatea sancționată, în sensul în care îi poate conferi timpul necesar pentru a intra în legalitate și a evita astfel sancțiunea complementară care ar putea duce la sistarea activității.
Suspendarea executării actului administrativ din perspectiva Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004
Spre deosebire de domeniul de practică al dreptului contravențional, suspendarea executării actului administrativ, în cursul litigiului de contencios administrativ, trebuie solicitată în mod expres, iar pentru ca instanța să dispună în acest sens este necesar a fi îndeplinite, în mod cumulativ, două condiții: (i) existența unui caz bine justificat, respectiv (ii) existența pagubei iminente care planează asupra societății.
Cu alte cuvinte, pentru a obține suspendarea executării, reclamantul, fără a antama fondul cauzei, trebuie să facă dovada faptului că, pe de o parte, există o îndoială serioasă în ceea ce privește legalitatea actului administrativ, iar, pe de altă parte, actul atacat reprezintă un risc iminent cu privire la activitatea societății.
Atenție însă – acest risc iminent/pagubă iminentă nu trebuie să constea neapărat într-o obligație de plată imputabilă societății, care pusă în executare, ar conduce la un blocaj al circuitului financiar (cum ar fi cazul deciziilor de impunere), ci, așa cum am menționat în partea introductivă a prezentului articol, poate consta inclusiv în situația în care persoanei juridice, ca urmare a actului administrativ emis, i s-ar putea produce o pagubă gravă prin, de exemplu, retragerea unui atestat de comercializare a unor categorii de bunuri.
Din punct de vedere procedural, suspendarea actului administrativ poate fi cerută inclusiv prin cererea de chemare în judecată prin care se solicită anularea actului administrativ atacat, reclamantul fiind obligat, în toate cazurile, să plătească o cauțiune.
În cazul în care reclamantul solicită suspendarea executării actului prin acțiunea principală, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a cauzei.
Spre deosebire de plângerea contravențională, competența materială în cazul cererilor de chemare în judecată în litigiile de contencios administrativ aparține, în funcție de valoarea obiectului, tribunalelor sau curților de apel.
Așadar, atât în cazul domeniului de practică al dreptului contravențional, cât și al contenciosului administrativ, suspendarea executării actului reprezintă o instituție juridică ce operează, odată ce a fost dispusă, ca o reală prezumție de nevinovăție în favoarea persoanei juridice vizate.
[1] Pot exista anumite derogări în cazul unor sancțiuni aplicate contravențiilor din domeniul depozitării deșeurilor, al protecției consumatorului etc.