Preavizul, ca urmare a concedierii, reprezintă acel drept de care beneficiază salariatul, menit să combată o eventuală încetare intempestivă a contractului de muncă. Astfel, dacă pentru salariat termenul de preaviz reprezintă un drept, oferindu-i o oarecare stabilitate în ceea ce privește dreptul la muncă și asigurarea veniturilor salariale, pentru angajator el este o veritabilă obligație, sens în care, în ipoteza prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, încălcarea acestui termen atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere, cu toate consecințele legale ce ar decurge din aceasta.(detalii: https://www.deaconu.legal/2023/10/22/nulitatea-deciziei-de-concediere-in-situatia-in-care-angajatorul-nu-respecta-termenul-de-preaviz/)
Întrucât Codul muncii nu cuprinde o reglementare concretă în ceea ce privește modalitatea de calcul a termenului de preaviz (data la care începe să curgă, respectiv cea la care se împlinește – limitându-se în a indica numai cele 20 de zile lucrătoare de care beneficiază salariatul), în practică exista o reală controversă cu privire la modalitatea de calcul a unui astfel de termen, în sensul în care, multe instanțe de judecată se raportau la dispozițiile generale privind calculul termenelor procedurale, prevăzute în Codul civil, respectiv în Codul de procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, „când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului”. De asemenea, conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură „termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește”.
Altfel spus, în mod neunitar, unele instanțele de judecată analizau termenul de preaviz potrivit dispozițiilor legale, generale incidente, fără a lua în calcul prima și ultima zi a termenului.
Pe de altă parte, o parte dintre angajatori apreciau că termenul se împlinește în ultima zi, sens în care, din cauza nerespectării unei singure zile de preaviz se ajungea la însăși anularea deciziei de concediere, fără a mai fi analizate alte eventuale aspecte de nelegalitate/netemeinicie.
Recurs în interesul legii admis prin Decizia nr. 8 din 20.05.2024
În vederea stabilirii modalității de calcul a termenului de preaviz, la data de 26.02.2024, Avocatul Poporului, Renate Weber, a transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) și ale art. 278 alin. (1) din Codul muncii, raportate la art. 2553 alin. (1) din Codul civil, respectiv la art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Prin Decizia nr. 8 din 20.05.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și, în consecință, a stabilit că „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 75 alin. (1) și art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum și cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile”.
Prin urmare, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz, împlinindu-se în ultima zi a termenului.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție devine obligatorie erga omnes, potrivit dispozițiilor din Codul de procedură civilă, de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.