Principiul echității implică ideea de justiție și imparțialitate, judecătorul având posibilitatea ca, în anumite situații, în virtutea rolului său activ în aflarea adevărului judiciar, să „tempereze” aplicarea strictă a normelor legale cu scopul de a asigura o soluție justă și proporțională.
Scopul vizat este acela de a se evita rezultate absurde sau profund inechitabile care ar putea decurge din aplicarea rigidă a legii.
Așadar, „echitatea”, în sens juridic, reprezintă ideea de dreptate naturală, de a face ceea ce este corect și moral într-o situație concretă, atunci când legea nu acoperă cazul respectiv în mod clar sau dacă aplicarea strictă a legii ar conduce la o nedreptate evidentă.
Potrivit Codului de procedură civilă, există două situații în care instanța de judecată poate judeca în echitate: (i) atunci când legea conferă judecătorului în mod expres acest drept; (ii) când legea conferă judecătorului o marjă de apreciere, ținând seama de principiile generale ale dreptului și de cerințele echității.
În toate cazurile, judecătorul are îndatorirea de a respecta dispozițiile legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților în proces. Procesul civil se desfășoară exclusiv în conformitate cu dispozițiile legii.
În practică, sunt frecvent întâlnite situații în care răspunderea contractuală a debitorului pare evidentă la o primă analiză. Un exemplu relevant constă în raporturile juridice dintre părțile ce încheie un contract de prestări servicii, care, pe parcursul derulării relației contractuale, suferă modificări succesive determinate de circumstanțe intervenite ulterior.
Printre cauzele acestor modificări se pot enumera: nerespectarea de către prestator a termenelor convenite pentru executarea lucrărilor; necesitatea angajării unor servicii suplimentare neprevăzute inițial; includerea sau ajustarea penalităților de întârziere, condiționarea scadenței obligației de plată de respectarea unor obligații corelative ș.a.m.d.
Astfel, ia naștere o creanță cu o complexitate ridicată, pentru a cărui individualizare nu este suficient a se stabili faptul că beneficiarul, în calitate de debitor al obligației de plată aferente prestării serviciilor, datorează prețul, ci este necesară o analiză aprofundată a conduitei părților și a modificărilor intervenite la nivelul contractului – existând un impact semnificativ a evaluării caracterului culpabil al beneficiarului.
Cu toate acestea, în multe cazuri similare, prestatorul decide să acționeze în instanță beneficiarul, inițiind procedura specială a ordonanței de plată (în detrimentul unui litigiu de drept comun – acțiune în pretenții), motivat de costurile scăzute ale taxei judiciare de timbru, precum și de caracterul relativ urgent cu care se judecă o astfel de pricină.
Consider că o asemenea procedură specială este incompatibilă cu cererea de chemare în judecată care are ca obiect un raport juridic și o creanță complexe, a căror „lămurire” implică administrarea unui probatoriu vast (proba cu interogatoriul, cu expertiză de specialitate – construcții, contabilă etc.). În cadrul procedurii speciale a ordonanței de plată creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, iar probatoriul administrat nu poate fi altul decât cel cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Așadar, în situația în care instanța de judecată, exclusiv în baza probatoriului specific acestei proceduri (înscrisuri – contract, acte adiționale, minute, procese-verbale de execuție, facturi fiscale etc.) ar pronunța o hotărâre prin care s-ar stabili doar că beneficiarul, ca debitor al obligației de plată, datorează prestatorului suma de bani pretinsă, fără a se analiza în mod temeinic obligațiile corelative asumate de către prestator și modul în care acestea influențează creanța, acea hotărâre ar încălca principiul legalității, instanța judecând, în mod neîntemeiat, în echitate.
Remediul procedural de care dispune debitorul în acest caz constă în formularea unei cereri în anulare a ordonanței de plată, în temeiul dispozițiilor articolului 1.024 Cod procedură civilă.
Cererea poate fi formulată de către debitor în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării ordonanței de plată urmând a fi judecată de aceeași instanță care a emis ordonanța, în complet de doi judecători.
Din punct de vedere al admisibilității, prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerințelor prevăzute pentru emiterea ordonanței de plată.
În concret, prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerințelor prevăzute de Titlul IX din Codul de procedură civilă pentru emiterea ordonanței de plată. Aceasta implică verificarea aspectelor procedurale și a condițiilor de fond specifice procedurii, precum: existența unei creanțe certe, lichide și exigibile constatate printr-un înscris, necontestarea creanței de către debitor, nesocotirea de către instanța de fond a necesității administrării și a altor probe suplimentare probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Odată cu depunerea cererii în anulare se poate formula și cerere de suspendare a executării care va putea fi încuviințată de către instanță cu stabilirea, în sarcina debitorului, a unei cauțiuni.
Jurisprudență relevantă:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei ###### la data de 03.10.2024 sub nr. #####/94/2024, debitoarea ### ###### ######## S.R.L., în contradictoriu cu creditoarea ### ##### ######## S.R.L., a formulat a cerere în anulare a ordonanței de plată emise prin Sentința nr. #### din 11.09.2024, pronunțată în dosarul nr. ####/94/2024 a Judecătoriei ######, Secția Civila și solicită instanței de judecata sa dispună: 1. anularea Sentinței nr. #### din 11.09.2024, respectiv anularea Ordonanței de plată și respingerea Cererii formulate de către contestatoare; 2. suspendarea executării Ordonanței de plată până la soluționarea prezentei cereri în temeiul prevederilor art. 1.024 alin. 5 C. proc. civ.; 3. obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate”.
(…) Contrar susținerilor intimatei – creditoarei, creanța solicitată de creditoare este formal dovedită prin facturile depuse la dosar, însă valoarea acesteia este contestată de debitoare, care invocă aplicarea unui alt tarif decât cel agreat de părți corespunzător obligațiilor contractuale.
De asemenea, atât prin întâmpinarea depusă în dosarul privind emiterea unei ordonanțe de plată, cât și prin apărările invocate prin prezenta cerere, debitoarea opune compensarea datoriilor.
Referitor la motivul contestației în anulare referitor la intervenirea compensației convenționale, debitoarea a solicitat compensarea datoriei în temeiul art. 4.8 din contractul de prestări servicii nr. ############.04.2021, motivând că are împotriva creditoarei o creanță de 384.94,45 lei reprezentând plăți nedatorate cumulate, percepute de către creditoare în cursul executării contractului anterior menționat.
####, instanța constată, având în vedere și formularea cererii de chemare în judecată, aflată pe rolul Tribunalului Ilfov, în dosarul nr. ###/93/2024, că ambele creanțe sunt contestate, fiind criticat caracterul cert al acestora.
Instanța reține că aceste aspecte de drept necesită administrarea unui probatoriu complex care nu este compatibil cu procedura ordonanței de plată.
Instanța competentă să judece cererea de emitere a ordonanței de plată va efectua o analiză sumară a apărărilor invocate de debitor, acesta fiind un aspect caracteristic procedurii speciale a ordonanței de plată.
Prin urmare, având în vedere că nu s-a dovedit existența unei creanțe certe a creditoarei față de debitoare, în conformitate cu art. 1022 C.pr.civ. și ținând cont de dispozițiile art. 1024 C.pr.civ., cât timp apărarea debitorului prezintă o minimă aparență de temeinicie și este rezonabilă în raport cu situația de fapt aflată în discuție, instanța va admite cererea de anulare formulată de debitoare, va anula sentinţa civilă nr. #### din data de 11.09.2024, pronunţată de Judecătoria ###### în dosarul nr. ####/94/2024 şi, rejudecând, va respinge cererea de emitere a ordonanţei de plată ca neîntemeiată.”