În contextul contractelor încheiate între entități juridice (societăți) sau între o entitate juridică și o persoană fizică – precum cele de antrepriză, prestări servicii, vânzare sau locațiune – raporturile juridice pot dobândi o complexitate sporită.
Această complexitate decurge din caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor părților, fiind susceptibilă de a genera divergențe de interpretare sau de executare și, implicit, de a conduce la apariția unor situații litigioase.
Când aceste litigii vizează creanțe bănești reciproce, o modalitate de stingere a obligațiilor de plată o constituie compensația, reglementată de articolul 1.616 și următoarele din Codul civil.
Astfel, compensația reprezintă modul de stingere a obligațiilor, reglementat de Codul civil, prin care datoriile reciproce, certe, lichide și exigibile, având ca obiect sume de bani sau bunuri fungibile de aceeași natură se sting de plin drept, până la concurența celei mai mici dintre ele, din momentul în care aceste condiții sunt îndeplinite.
Cu titlu de exemplu (întâlnit în practica judiciară), în cadrul unui litigiu inițiat de prestator împotriva beneficiarului, având ca obiect pretenții pecuniare reprezentând contravaloarea serviciilor executate, beneficiarul poate, la rândul său, să invoce o creanță proprie, solicitând achitarea penalităților de întârziere. Aceste penalități ar fi datorate de prestator, conform stipulațiilor asumate prin contractul de prestări servicii, ca urmare a nerespectării termenelor asumate pentru îndeplinirea obligațiilor sale.
Una dintre particularitățile exemplului anterior menționat constă în natura juridică a creanțelor reciproce ce urmează a fi compensate. Analiza naturii juridice a celor două creanțe – plata contravalorii serviciilor executate și plata penalităților de întârziere – este fundamentală pentru înțelegerea raporturilor juridice și a aplicabilității instituției compensației.
În concret, ambele creanțe sunt pecuniare (sume de bani) fiind, astfel, îndeplinită condiția omogenității. Aceasta, deși creanța prestatorului reprezintă o obligație principală a beneficiarului, decurgând direct din obiectul contractului de prestări servicii, în timp ce penalitățile de întârziere pretinse de către beneficiar reprezintă o creanță accesorie, având natura juridică, de regulă, a unei clauze penale sau a unor daune-interese, instituită pentru sancționarea neexecutării la termen a obligației principale.
Cu alte cuvinte, sub aspectul reciprocității, cele două creanțe pot fi compensate (dacă sunt îndeplinite și celelalte criterii privind existența datoriilor certe, lichide și exigibile), chiar dacă creanța prestatorului pentru plata serviciilor este o obligație principală, legată direct de obiectul contractului, în timp ce creanța beneficiarului reprezintă o creanță accesorie, dependentă de neexecutarea la termen a obligației principale a prestatorului.
Compensația legală vs. Compensația judiciară
Invocarea compensației de către pârât (debitor) impune o calificare juridică exactă, ab initio, în cadrul demersului judiciar, stabilind dacă este o compensație legală sau, după caz, judiciară. O calificare eronată a naturii juridice a compensației va determina, inevitabil, respingerea apărării sau a cererii reconvenționale de către instanța de judecată.
Compensația legală este definită de art. 1.617 alin. (1) Cod civil, după cum urmează: „compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură”.
Prin urmare, compensația legală reprezintă o acțiune în constatare în care rolul instanței de judecată nu este de a crea sau de a impune compensația, ci numai de a constata că aceasta a operat deja, de plin drept, la momentul la care condițiile legale au fost întrunite. Pentru ca acest lucru să fie posibil este însă absolut necesar să fie îndeplinite cumulativ condițiile de reciprocitate, omogenitate, certitudine, lichiditate și exigibilitate.
În practică, modalitățile de constatare a compensației legale sunt promovate sub forma apărărilor de fond (prin întâmpinare); în cadrul unei acțiuni în constatare de sine stătătoare sau (deși mai rar) prin cerere reconvențională, prin care se solicită instanței să constate existența și efectele compensației legale.
De cealaltă parte, compensația judiciară este reglementată de dispozițiile art. 1.617 alin. (2) Cod civil: „o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația”.
Drept urmare, compensația judiciară nu este o acțiune în constatare ci, în esență, ea reprezintă o acțiune în realizare – constitutivă de drepturi, fiind necesară intervenția activă a instanței de judecată care, nu doar constatată, ci dispune stingerea reciprocă a obligațiilor – decizia instanței fiind cea care creează efectul juridic al compensației.
Dacă o parte solicită instanței să declare că două datorii s-au stins reciproc prin compensație legală, aceasta va fi o acțiune în constatare, deoarece compensația legală a operat deja de plin drept însă dacă o parte solicită instanței să pronunțe compensația între o datorie certă și o altă datorie care nu este încă lichidă atunci este o cerere prin care se urmărește crearea unui efect juridic nou, prin hotărâre judecătorească.
Astfel, diferența principală între cele două tipuri de compensație constă în momentul producerii efectelor: efectele compensației legale se produc retroactiv, din ziua în care cele două datorii au devenit certe, lichide și exigibile (instanța consfințind prin hotărâre judecătorească această stare de fapt), în timp ce efectele compensației judiciare se produc de la data la care hotărârea judecătorească rămâne definitivă.
Incompatibilitatea compensației judiciare în procedura specială a Ordonanței de plată
Ordonanța de plată este o procedură specială, simplificată și accelerată, concepută pentru recuperarea rapidă a unor creanțe bănești. Scopul principal al acestui demers este obținerea unui titlu executoriu într-un termen cât mai scurt.
În cadrul procedurii probațiunea este una limitată: administrarea probelor fiind extrem de restrânsă, incluzând numai proba cu înscrisuri. Totodată, creanța trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiții esențiale: să fie certă lichidă și exigibilă.
Or, așa cum am arătat, compensația judiciară intervine tocmai atunci când o creanță, deși certă și exigibilă, nu este lichidă, necesitând intervenția instanței pentru a-i stabili cuantumul.
Procesul „de lichidare” a creanței implică, așadar, determinarea cuantumului exact al acesteia, ceea ce poate necesita o analiză detaliată a documentelor, calcule complexe și eventual expertize contabile ori alte mijloace de probă care să stabilească valoarea exactă a creanței – demersuri probatorii incompatibile cu procedura ordonanței de plată.
Incompatibilitatea compensației judiciare în procedura executării silite
Executarea silită este o procedură sumară și urgentă, care are ca scop punerea în executare a unui titlu executoriu preexistent – hotărâre judecătorească definitivă, un contract autentic etc..
Această procedură nu este destinată stabilirii sau lichidării unor drepturi noi, ci doar realizării celor deja consacrate printr-un titlu executoriu.
În faza de executare silită debitorul are ca mijloc de apărare contestația la executare care, deși permite verificarea legalității actelor de executare sau chiar a titlului executoriu, rămâne o procedură sumară, cu o probațiune limitată.
Cu alte cuvinte, această procedură nu este destinată lichidării sau stabilirii unor drepturi litigioase noi, ci doar realizării celor deja stabilite printr-un titlu executoriu. A permite instanței de executare, în cadrul unei contestații la executare, să lichideze o creanță nelichidă invocată de debitor ar însemna transformarea procedurii de executare silită într-un veritabil proces de fond – ceea ce contravine principiului celerității executării silite.
În schimb, compensația legală, care, așa cum am arătat, operează de plin drept (ope legis), fără a fi necesară intervenția instanței, din ziua în care cele două datorii coexistă, este compatibilă cu procedura executării silite, debitorul având posibilitatea să invoce, în contestația la executare formulată, stingerea obligației (totală sau parțială) prin compensația legală.
Jurisprudență
„Cu privire la compensaţia invocată de pârâta-reclamantă reconvenţională instanţa reţine următoarele. Potrivit art. 1616 Cod Civil datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele Conform art. 1617 Cod Civil compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură. Conform aspectelor deja reţinute de instanţa reclamanta deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în cuantum de 119996,91 lei acesteia revenindu-i obligaţia de a achita pârâtei suma de 7646,92 lei, această obligaţie născându-se la momentul denunţării unilaterale a contractului adică în 01.10.2022. În aceste condiţii instanţa constată compensarea de drept a sumei de 7646,92 lei aferentă facturii ABSF2021 2235/10.09.2021 raportat la prevederile art. 1620 coroborate cu art. 1509 alin. 1 lit. a) Cod Civil, urmând să oblige pârâta reclamantă – reconvenţională să achite reclamantei – pârâte reconvenţionale suma de 112349,99 lei reprezentând debit restant. Raportat la suma compensată de drept rezultă faptul că restul pretenţiilor formulate prin cererea reconvenţională de obligare a reclamantei la plata sumei de ___ respectiv la plata dobânzilor legale aferente acesteia este neîntemeiată, urmând a fi respinsă de instanţă” – Judecătoria Oradea (Compensație legală).
„ (…) În continuare, instanţa de apel va analiza criticile apelantei care privesc soluţia pronunţată judecătorie cu privire la cererea reconvenţională formulată de SC ##### ###### SRL prin care a solicitat compensarea judiciară a creanţelor reciproce ale părţilor invocând-se o creanţă în valoare totală de 115.888,15 lei pe care SC ##### ###### SRL o înregistrează faţă de SC ####### SRL, compusă din 23.782,15 lei reprezentând contravaloare remediere vicii ascunse şi 92.106 lei reprezentând contravaloare aducere teren la starea iniţială. Cu privire la suma de 92.106 lei reprezentând contravaloare piatră spartă și balastru apelanta pârâtă susţine că, potrivit contractului încheiat intimata reclamantă avea obligaţia de a aduce terenul în stare iniţială şi de a suporta contravaloarea materialelor necesare în acest sens, întrucât materialele necesare refacerii drumului forestier afectat cu ocazia realizării proiectului au fost procurate de SC ##### ###### SRL solicită obligarea SC ####### SRL la achitarea acestor sume şi ulterior compensarea creanţelor reciproce ale părţilor. (…) Referitor la invocarea de către apelanta pârâtă, reclamantă reconvenţional SC ##### ###### SRL a compensaţiei datoriilor reciproce ale părţilor, instanţa va admite cererea şi va da eficienţă prevederilor art. 1616 şi 1617 Cod civil va dispune compensarea obligaţiilor reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei cele mai mici, de 92.106 lei. Ca urmare a compensării obligaţiilor reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei cele mai mici va obliga pârâta SC ##### ###### SRL să achite reclamantei SC ####### SRL suma de 8.956,44 lei la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului” – Tribunalul Mureș (Compensația judiciară).